Orhan Pamuk – Mă numesc Roșu
(Editura Polirom)

Romanul Mă numesc Roșu, despre care Orhan Pamuk mărturisește că este „cel mai plin de culoare, mai optimist” roman al lui, i-a adus faima și premiul Nobel în 2006 prin povestea răscolitoare a miniaturiștilor din Istanbulul anului 1591, o poveste despre scopul artei.

După ce în micul univers al miniaturii turcești se ivește ideea perspectivei, Padișahul îi trimite pe miniaturiști în Vest. De-a lungul călătoriei ei descoperă metode de reprezentare a universului, redarea detaliilor cu maximă precizie, desenarea pământului așa cum este el, sau practicarea artei în scopul desăvârșirii, fapt ce le dă cam multe bătăi de cap, deoarece ei cred că Dumnezeu este singurul care vede lumea așa cum este ea.

Miniaturiștii respectau regulile de zeci de ani și așteptau cu nerăbdare momentul în care vor orbi și vor ajunge să picteze din obișnuință, crezând că „Dumnezeu lămurește pictura care își dorește doar pe El să-L slăvească”.

Școala Unchiului (personajul controversat a cărui dispariție misterioasă va stârni îngrijorare) își dorește ca miniaturiștii șă-și însușească ideea prespectivei, pe când școala Mai-Marelui-Maestru-Osman susține că atelierul are nevoie doar de ideile moștenite din vechime.

Motivul artei este dezbătut în sute de pagini prin argumente foarte asemănătoare iar cititorul este tentat să părăsească romanul.

O altă temă centrală a romanului este cea a poveștii de dragoste dintre Șeküre și Negru, care pune în lumină diferite tradiții și obiceiuri ale lumii musulmane.

Pentru că nu există un narator de-a lungul poveștii, personajele importante continuă să istorisească fiecare din perspectiva lui. Într-o societate în care femeile nu au dreptul să fie văzute, să-și exprime părerea și să gândească liber, Șeküre nu se teme nicio clipă să-și pedepsească bărbatul dacă nu va găsi ucigașul tatălui ei sau să-și gândească o nouă căsătorie în care să rămână învingătoare și fericită.

La început, ne putem întreba de ce cartea poartă numele Roșu. Răspunsul se ascunde în cerneala roșie pe care miniaturiștii o foloseau cu frică, căci se spunea că roșul este cel mai aproape de Dumnezeu.

Unchiul este ucis cu ajutorul călimării chinezești de unul dintre miniaturiștii săi, iar sângele vărsat pare a fi o cale care îl unește cu Dumnezeu.

Pentru comunitatea miniaturiștilor roșu este simbolul artei, dar și al unirii cu Dumnezeu.

Romanul merită citit pagină cu pagină, pentru ca cititorul să-și regăsească propria voce prin care să răspândească incredibila poveste.

Ton prisonnier
Apprend le regard
En tessons
L’avenir crie
Dans une coquille d'oeuf
La pupille saigne
À travers l'encre
Aveugle
Ton prisonnier
Rêve
L'éclipse de soi-même

(Pentru Marie Lavie, nașa mea pariziană, în traducerea lui Virgil Mleșniță) 

 

Prizonierul tău
Memorează vederea
În cioburi
Viitorul țipă
Într-o coajă de ou
Pupila sângerează
Prin cerneală
Orb
Prizonierul
Visează
Eclipsa de sine

(Pentru Marie Lavie, nașa mea pariziană) 

 

El minus ea
El
Un alt pământ
Ea
O altă apă
Nu lipsește nimic
Timpul a spânzurat
Universul
Tot mai mort
Tot mai bun
Omul își închipuie
Un alt om
El ea
Nu se vor naște niciodată

 

Era o zi friguroasă de noiembrie. Stăteam în casă, iar mama gătea. Devenea obositor faptul că mereu era căldură și lumină. Mirosea a prăjitură, a gaz și a detergent de vase. Am ieșit afară în maieu și în pantalonii cu dungi albastre.

Părăseam simțurile și sunetele de acasă. Mama striga lângă geam să mă întorc, apoi s-a liniștit. Pe geamul aburit a rămas conturul ...

Pe epidermă
cineva joacă x și zero.
Nimeni nu știe sa joace x si zero.
Doar omul meu invizibil.
Cînd vine nu-l aud. 
Ochii erau atenți in zborul care nu-mi depășea fruntea.
Ochii își închid ochii.

Omul mi-a luat epiderma.
Epiderma mea era o hartă.
Toate epidermele sunt hărți.
Și hărțile au fost epiderme.
Pe o bucată de piele se află harta oamenilor,
dar oamenii n-o pot citi.
Oamenii nu pot citi oameni.

Mă plimbam cu felinarul. L-am deschis și i-am băut lumina. Nimeni nu mai vedea prin întuneric.
Am rămas singură cu lumina mea. Noaptea am simțit o plapumă din vietăți pe mine. Acum aveam o sută de picioare de vrăbii, șaizeci de miliarde de mâini, șapte mii de ochi de bufniță și o sută de mii de carapace.
Atunci mi-am scos lumina din pântece sub forma unui copil, dar oamenii l-au aruncat cât au putut de departe.

Corpul meu e plin cu nisip ca o clepsidră. Stau în cap ca să am idei. Timpul trece prin mine și las să se vadă toate minutele, secundele și orele pe care le-am trăit.
Îmi rod unghiile.
Mă rup în mii de bucăți, ca o filă de carte. Picioarele de cocor rănite nu mai pot călători. Gâtul mi-e plin de mărgele. Nu pot să respir. 
Îmi petrec restul vieții legată de un car tras prin deșert.
Mă învârt în zadar printre stele, însă locul meu e în mine. 
Aș vrea să-mi deschid coastele într-o victorie si să-mi cufund capul în peștera mea. 
Din mine a rămas doar o adiere, un praf care îmi rostea numele.

Prima ediţe, din 2016, a emisiunii „Sesam, deschide-te!” va cuprinde şi interviul realizat de doamna Rodica Tulbure la Radio Cluj, în mai 2015. 
Fiţi pe frecvenţele Radio Cluj, sâmbătă, 02.01 2016, de la ora 10:05!