soarele are fața plină de umbre amare
i-au spart candelabrul din camera albastră
acolo unde eu îmi pierd speranța
harta se încâlcește
în lianele care au rădăcini adânci în mine
universul e plin cu sferele
în care cântă corul de mierle
un copac ascuns sub picioarele norilor
mă trage de guler
când trec peste pământul acesta
atât de matur
o așchie mă înțeapă în minte

(Pentru Marie Lavie)

sub pleoape
găsesc un obstacol
care nu mă lasă
să închid ochii
și să renunț
la culoarea scrisului
când cânt pe clape
găsite sub iarbă
anii îmi trec mai ușor
în picurul meu de cerneală

(Pentru Iulian Nistea, unchiul meu interesant)

în singurul glob pământesc
un singur continent
are o singură regulă
care se rotește într-o singură direcție
spre singura rază de soare
nimic nu se schimbă
nici singura speranță spre lună
nici singura pată aurie de pe mână
care duce la singurul orășel
care are singura floare
care are singura și aceeași cameră
în care singura fericire
devine singurul gând
care îți strânge singura bucurie

În zbor un zmeu se dădea pe curcubeu.
Prima dată pe roșu, dar la pițigat cocoșu’.
Pe galben, ce să mai zic, albinele l-au înțepat cu acul lor cel ascuțit.
Pe verde, o omidă tricoloră l-a pișcat timp de o oră.
Pe albastru, apa l-a scufundat până s-a udat.
Pe mov, un trol l-a aruncat în nămol.
Dar ce să vezi? Pe oranj și indigo de ce nu s-a mai dat?
Vă spun eu acum:
un tigru îngâmfat a pictat toți copacii de toamnă în oranj,
iar fazanul bordo a furat culoarea indigo.

(Pentru Ana Blandiana)

acum încet neplăcut ușor trece pe cine păi cum
stropește pe ea sau e-e-u e nimic cad frunzele dar
atunci ușurel cine încearcă să dăm cumva de oarecare
cel de sus suit vârf de plop cu a cui aripi nu se știe dar știi
că nu tu ai sfoara ci el un alt cineva tu el ea ești
acolo, dar vârful unde e un cineva nu-l ajunge nici el
nici ea în le-ga-to vântul stră mă bate

În siajul orelor de română de la Elf (profesoara Marinela Scripcariu) și al lecturilor din Gellu Naum ...

Într-un cub locuia o familie de acuarele
în acuarele locuia o pădure
în pădure locuia o bufniță
în bufniță locuia o peniță

în tot acest timp
cubul s-a îndrăgostit de o cubă

cuba era departe

Biblioteca Județeană „Octavian Goga” a organizat cea de-a 44-a ediție a concursului de desene „Eroii Cărților citite”, destinat preșcolarilor și elevilor din clasele I-VIII din județul Cluj. Din totalul de 1360 de lucrări, au fost premiate 80. M-am numărat și eu printre premiați.
Mulțumiri profesoarei de pictură Ludmila Frătescu de la Școala ELF, care a participat cu cele mai multe lucrări și a cules cele mai multe premii!

Cum nu se știe nimic despre nimic nimicul a rămas nimic. Nimeni nu s-a gândit ce să însemne cuvântul nimic. Nimeni nu știe cu ce să înlocuiască ceea ce e egal cu nimic. Pentru ei nimicul înseamnă nimic. Dar ce este acel nimic? Ce e nimicul? Nu există cuvântul nimic dacă el înseamnă nimic. Poate că nimicul e o stea invizibilă care pe viitor va fi o comoară. În spațiu am văzut o stea care strălucea. Ea avea o ușă prin care am intrat. Am văzut ceva mic, ceva mic mic și mov. Semăna cu o bomboană. Așa că am mâncat-o. Am mai zărit și o carte veche și prăfuită care era goală. În ea era un singur cuvânt special.

Eu sunt mică, voi sunteți mari.
Prin fereastra mare mă uit cu ochiul mic.
Sunt mică. Cei mari mă privesc cu ochii lor mari.
Umblu cu picioarele mele mici.
Mă ciocnesc de forța magnetică a celor mari.
Scârțâi clanța mică și intru într-o cameră mare.
Mă culc pe podeaua cu scânduri mici.
Am un vis mare.
În vis sunt doar oameni mici.
În oamenii mici există o inimă mare.
În inimă se află patru camere mici.
În camere este o iubire mare.
În iubirea mare e loc și pentru cei mici.
Cei mici se vor trezi când vor crește mari.

(Pentru Marinela Scripcariu)

Dealurile le simt sub mine
Este un ceas întregul vulture înverzit
Sus stă cu picioarele prinse în gând
Peste tot se aud urlete şi vin aproape de mine
Restul naturii se varsă în paharul meu de piatră
Eu stau departe de toţi
Mergând încet vulpile mă înghit în lanţul lor fierbinte
Intrarea în acea gaură în care cad şi armonia o urăsc
Nasturii vii stau croiţi pe haina unui albastru cu rădăcini care coboară şi dispar
Edenul pentru mine este o singurătate umedă fără să mă despart de uscat.