gura și-a spânzurat cuvintele
nu în oameni nu în oameni
cerul și-a pierdut urechea
tăcere
tăcerea nu e umbra cuvintelor
tăcerea e cuvântul cuvintelor
oamenii
morți vii supraviețuiesc
într-un pântece spart
universul a rămas o pagină goală
o pagină goală nu e o pagină goală
e o pagină scrisă de tăcere
oamenii mor fără să se nască
moartea cuvintelor
tăcerea nu e a oamenilor


 

Lise & Ginevre din „Leonardo da Vinci Artcamp”, Valea Largă, iulie 2019
 

mona lisa - nichita da vinci


mona lisa - nichita da vinci


mona lisa - nichita da vinci


mona lisa - sara da vinci


mona lisa - sara da vinci


mona lisa - sara da vinci


mona lisa - ion da vinci


mona lisa - ion da vinci


ginevra - nichita da vinci


ginevra - sara da vinci

 

* Ceea ce urmează să citiți este prima mea piesă de teatru. După o lectură între prieteni mi s-a spus că seamănă cu stilul lui Matei Vișniec. Într-adevăr, am participat la o tabără de creație dedicată cunoscutului dramaturg, dar nu am citit vreodată operele lui.

Și trăiește în gunoiul meu
(piesă într-un act)

Personaje:

OMUL DIN PUBELA DE SINE
ȘOBOLANUL ALB
OAMENII (din mintea Omului din pubela de sine)

OAMENII: …
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Tăceți!
OAMENII: …
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Tăceți!
OAMENII: …
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Tăceți! Tăceți! Tăceți!
(Omul din pubela de sine plânge și strigă. Tremură. Mirosul de mortăciune îl izbește. Deschide ochii. Mirosul de mortăciune îl izbește din nou. Zâmbește.)
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Ai venit?
ȘOBOLANUL ALB: Da. Mă vezi?
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Nu te văd, haide în pubela mea!
ȘOBOLANUL ALB: Nu!
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Te rog!
ȘOBOLANUL ALB: Nu!
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Ajută-mă să o golesc și îți promit că gunoiul va rămâne al tău, poți să mănânci și să trăiești în el.
(Șobolanul alb caută cu disperare mâncare în pubela de sine. Nu găsește gunoiul. Privește omul cu ochii lui orbi și se gândește.)
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Ai golit-o?
ȘOBOLANUL ALB: Ce să golesc?
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Pubela mea!
ȘOBOLANUL ALB: E goală!... M-ai rugat să golesc o pubelă goală!
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Nu-i adevărat!
ȘOBOLANUL ALB: Taci! Lasă-mă să mă gândesc!
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Te-ai gândit?
ȘOBOLANUL ALB: Da, aș putea mânca și aș putea trăi într-un om… Tu ai fost dintotdeauna pubela de sine! Tu ai fost coșul de gunoi pe care m-ai rugat să îl golesc! Tot ce vezi, tot ce auzi, tot ce simți, tot ce mănânci devine gunoi. Aș goli cu ușurință o pubelă plină de pungi, pet-uri, carne… dar oamenii sunt pubele pline de cuvinte, imagini, gânduri, emoții, regrete.
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Deci eu sunt o pubelă pe care nu o poți goli?
(Omul din pubela de sine privește Șobolanul alb. A înțeles că Oamenii vor continua să-i vorbească și să-l afunde în pubela de sine dacă nu va fi gol.)
ȘOBOLANUL ALB: Eu plec! Mi-e foame și vreau să mă întorc în pubela mea.
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Nu! Mănâncă-mă și trăiește în gunoiul meu!
ȘOBOLANUL ALB: Tu vrei să fii gol?!
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Da! Pentru veșnicie gol!
(Șobolanul alb îl mai privește încă o dată pe om.)
ȘOBOLANUL ALB: O mâncare, o casă... Dar știi că vei muri ca să fii gol? Vei muri tu cu gunoiul tău.
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Da…, dar promiți că voi fi doar eu, gol?
ȘOBOLANUL ALB: Vei fi doar tu, gol. Promit!
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Mulțumesc.
(Șobolanul începe să-l golească pe om.)
OAMENII: …
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Tăceți!
OAMENII: …
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Tăceți!
OAMENII: …
(Omul din pubela de sine este doar el, gol.)
OAMENII: O mâncare, o casă... 
OMUL DIN PUBELA DE SINE: …

 

Am jucat ieri „Însușiristul”*, împreună cu Nichita, fratele meu. L-am provocat să scrie o poveste sau un poem folosind sintagmele pe care i le-am dat:
migrena vitruviană, paralelipipedul caramelizat, bona lemnoasă, frizerul Mona Lisei și ciorapul fosforescent, ca să îl conving că poate scrie ceva interesant, creativ, fără să se gândească prea mult.

Într-unul dintre compartimentele paralelipipedului caramelizat, ciorapul zace fosforescent, ca-ntotdeauna, neatins de niciun ins. Bona lemnoasă așteaptă moartea, neavând nimic de făcut, decât să-și orbească ochii cu o lumină deranjantă. Migrena vitruviană vizitează ușa tuturor locuitorilor, ca o urgie, cerându-le ospitalitatea. Frizerul Mona Lisei, cu aceleași mișcări robotice, așteaptă un zâmbet, un zâmbet discret, dispărut de mult timp. (Nichita)

* Însușiristul este jocul meu preferat de cuvinte, pe care l-am inventat în urmă cu câțiva ani. Se joacă în doi, unul scrie 10 substantive, celălalt 10 adjective (însușiri), fără ca vreunul dintre jucători să vadă ce scrie partenerul. Câteva exemple aici, aici, aici & aici.

 

Dragă omule mare,

Ascultă-mi o dată cuvintele în care mă sparg. Voi rămâne doar o umbră întipărită în mintea ta. Nu m-ai privit, nu m-ai auzit și nu m-ai simțit prin preajmă niciodată, dar mă cunoști. Știi că mă cunoști. Mă numesc E.

Te văd în fiecare zi de prea multe ori, dar tu refuzi să mă recunoști. Tu mă înveți, dar eu nu te învăț nimic, pentru că ești un om mare. Mi se pare de-a dreptul stupefiant că trebuie să mă prezint, adresându-mă ție. De ce să-ți spun ceea ce sunt? Îți pasă? Cred că mă cunoști mai bine decât mă cunosc eu. Doar petrecem în jur de opt ore pe zi într-un loc al cunoașterii. Ai aflat că învăț bine, că pot fi amabilă și obraznică în același timp, că îmi place să îmi spun punctul de vedere, chiar dacă te contrazic, că sunt excesiv de competitivă, mă înțeleg bine cu X, Y, Z, că sunt bună și că îmi plac doar vreo 2-3 materii. Dar ai aflat și că îmi place să citesc povestiri hasidice sau mitologie greacă? Știi că aș vrea să învăț latină, greacă și ebraică? Că pasiunea mea este scrisul, filosofia și „alchimia”?

Mă străduiesc și sufăr atunci când nu iau doar 9 sau 10. Ascult muzică non-stop în weekend. Gătesc mâncare din Orientul Mijlociu. De obicei mă îmbrac extravagant, pentru că nu suport să fiu invizibilă. Dar asta și sunt. O siluetă translucidă ce se plimbă pe holuri, încercând să îți comunice ceva. Pentru că niciodată nu m-ai întrebat cine sunt cu adevărat. Pentru că ai crezut că știi destul, dar poate că în tot acest timp te-ai mințit.

 

Lisa Strømme - Fata cu fragi
(Humanitas Fiction, Colectia: Raftul Denisei)

Lisa Strømme s-a născut în Anglia, în anul 1973, dar în ziua de azi locuiește în Norvegia, în apropiere de Åsgårdstrand. De-a lungul vieții a lucrat ca traducător, redactor, profesor de limba engleză, pentru ca, în cele din urmă, să fie organizatoare unor ateliere de dezvoltare a creativității.

Primul ei roman, Fata cu fragi, publicat în 2016, se bucură de un mare succes, fiind tradus în peste zece limbi. Romanul se aseamănă cu chipul plin de nuanțe vii al Johannei Lien reprezentate în pictura lui Hans Olaf Heyerdahl – un melanj pătrunzător de delicatețe, curiozitate și profunzime.

Johanne Lien, o adolescentă modestă, își câștigă traiul culegând și vânzând fructe în timpul verii. Lumea o cunoaște datorită pictorului ce i-a făcut un portret apreciat de cei avuți din Kristiania. Fata din tablou este recunoscută și primită în familiile bogate, dar fata din realitate ajunge prin preajma lor doar dacă are fragi de vândut.

În ciuda faptului că a fost crescută de o familie strictă și fără prea multe perspective, Johanne se dovedește a fi capabilă să te invite în micul ei univers sărăcăcios, diferit de culorile senine din tabloul ce a făcut-o celebră și care promiteau o viață fără griji pe țărmul nordic.

Copilăria ei este inundată brusc de zorii maturității ce o va lega de artă în momentele de profundă admirație față de pânzele lui Munch „păcătosul”, vecinul excentric de care se teme majoritatea locuitorilor așezării pescărești. Ea nu se teme însă de renumele înfricoșător sau de pedepsele mamei care crede că pictorul vrea să ademenească oamenii prin „tablourile necurate”. Îi place nebunia din compozițiile lui, îi plac și prietenii din grupul boemilor care vin să-l viziteze în timpul verii. Treptat, îi află secretele și poveștile despre pictură și iubire, mai apoi îi înțelege viziunea pe care o traduce prin cuvintele unei ființe ce descoperă cunoașterea de sine printr-o scufundare în propriile spaime.

La rândul ei, protagonista romanului devine îndrăgostită de pictură și are talent, dar și nenorocul fetelor din pătura de jos a societății. Este nevoită să își ascundă pasiunea de cei din familie, dar nu poate să se abțină să admire picturile lui Munch. Tablourile par să-i vorbească, iar scenele, personajele și pensulațiile tulburătoare o ademenesc și îi deschid o fereastră spre o altă realitate. După ce mama ei îi rupe legătura cu natura, fata care vindea fragi pe plajă cu zâmbetul pe buze devine o fată pierdută într-un viitor imposibil. După ce se angajează și o cunoaște pe Tullik, fiica cea mică a unui amiral norvegian plictisită de viața dusă de femeile din înalta societate, Johanne experimentează sentimentul libertății, dar și pericolul de a fi dată în vileag de celelalte slugi invidioase, pentru că e martora poveștii de dragoste dintre prietena ei cea mai bună și Munch.

Johanne simte culorile și schițează stări sufletești în atelierul lui Munch. Aude nuanțele strigătelor, ale disperării, ale despărțilrilor și ale interdicțiilor nejustificate. Respiră în ritmul culorilor și al melancoliei din albastrul mării.

Fata cu fragi poate fi considerat un roman al prieteniei, al maturizării ce miroase a păduri scandinave și a pigmenți proaspeți într-un tablou seducător al umbrelor și siluetelor alcătuite din tușe nervoase. Paginile lui te vor convinge să pipăi pânzele lui Munch, dar mai presus de orice te vor învăța să pictezi în cuvinte.

 

Orhan Pamuk – Mă numesc Roșu
(Editura Polirom)

Romanul Mă numesc Roșu, despre care Orhan Pamuk mărturisește că este „cel mai plin de culoare, mai optimist” roman al lui, i-a adus faima și premiul Nobel în 2006 prin povestea răscolitoare a miniaturiștilor din Istanbulul anului 1591, o poveste despre scopul artei.

După ce în micul univers al miniaturii turcești se ivește ideea perspectivei, Padișahul îi trimite pe miniaturiști în Vest. De-a lungul călătoriei ei descoperă metode de reprezentare a universului, redarea detaliilor cu maximă precizie, desenarea pământului așa cum este el, sau practicarea artei în scopul desăvârșirii, fapt ce le dă cam multe bătăi de cap, deoarece ei cred că Dumnezeu este singurul care vede lumea așa cum este ea.

Miniaturiștii respectau regulile de zeci de ani și așteptau cu nerăbdare momentul în care vor orbi și vor ajunge să picteze din obișnuință, crezând că „Dumnezeu lămurește pictura care își dorește doar pe El să-L slăvească”.

Școala Unchiului (personajul controversat a cărui dispariție misterioasă va stârni îngrijorare) își dorește ca miniaturiștii șă-și însușească ideea prespectivei, pe când școala Mai-Marelui-Maestru-Osman susține că atelierul are nevoie doar de ideile moștenite din vechime.

Motivul artei este dezbătut în sute de pagini prin argumente foarte asemănătoare iar cititorul este tentat să părăsească romanul.

O altă temă centrală a romanului este cea a poveștii de dragoste dintre Șeküre și Negru, care pune în lumină diferite tradiții și obiceiuri ale lumii musulmane.

Pentru că nu există un narator de-a lungul poveștii, personajele importante continuă să istorisească fiecare din perspectiva lui. Într-o societate în care femeile nu au dreptul să fie văzute, să-și exprime părerea și să gândească liber, Șeküre nu se teme nicio clipă să-și pedepsească bărbatul dacă nu va găsi ucigașul tatălui ei sau să-și gândească o nouă căsătorie în care să rămână învingătoare și fericită.

La început, ne putem întreba de ce cartea poartă numele Roșu. Răspunsul se ascunde în cerneala roșie pe care miniaturiștii o foloseau cu frică, căci se spunea că roșul este cel mai aproape de Dumnezeu.

Unchiul este ucis cu ajutorul călimării chinezești de unul dintre miniaturiștii săi, iar sângele vărsat pare a fi o cale care îl unește cu Dumnezeu.

Pentru comunitatea miniaturiștilor roșu este simbolul artei, dar și al unirii cu Dumnezeu.

Romanul merită citit pagină cu pagină, pentru ca cititorul să-și regăsească propria voce prin care să răspândească incredibila poveste.

Ton prisonnier
Apprend le regard
En tessons
L’avenir crie
Dans une coquille d'oeuf
La pupille saigne
À travers l'encre
Aveugle
Ton prisonnier
Rêve
L'éclipse de soi-même

(Pentru Marie Lavie, nașa mea pariziană, în traducerea lui Virgil Mleșniță) 

 

Prizonierul tău
Memorează vederea
În cioburi
Viitorul țipă
Într-o coajă de ou
Pupila sângerează
Prin cerneală
Orb
Prizonierul
Visează
Eclipsa de sine

(Pentru Marie Lavie, nașa mea pariziană) 

 

El minus ea
El
Un alt pământ
Ea
O altă apă
Nu lipsește nimic
Timpul a spânzurat
Universul
Tot mai mort
Tot mai bun
Omul își închipuie
Un alt om
El ea
Nu se vor naște niciodată