nu știu
de ce-mi văd poemele
dezbrăcate
de cuvinte nu de imagini
o ureche de pahar
un suicid în pânză de păianjen
o perseidă pe cerul gurii
un cort de vânt
un ou de haiku
o cometă în gât
un embrion de Taraxacum officinale
o frunză de pleură
un ochi de cerneală
m-au rugat să nu le scriu scriu
așa că nu le-am scris scris
pentru voi
o expoziție de fotografie
fără fotografii

[Cluj-Napoca, septembrie 2019]

 

patru români
într-un restaurant
totul e
bio
eco
organic
natural
lihniți uituci
că vor fi și ei
un pământ
bio
eco
organic
natural
uman

[Bruxelles, august 2019]

 

pe masă
o pălărie vorbește
nu știu ce vrea
dar o ascult
paiele ei se mișcă
albe albastre
nu știu ce vrea
gura ei
legată cu o panglică
albă albastră
nu știu ce vrea
nu pot desface
nodul cuvintelor ei

[Brugge, august 2019]

 

aeroportul
a devenit
o grădină cu români
românii plantează [aici] 
plictis
nu mai crește inspirația
în ei în noi

[Brugge, august, 2019]

 

din nou în tren
nu pot să scriu
m-aș urca pe tren
m-aș arunca pe pielea Belgiei
vom vedea mărul cu mere
dar merele pe jos
ce mai pot să vă spun
moara de vânt îmi învârte
inspirația

[Brugge, august 2019]

 

e o adevărată plăcere
mirosul
din restaurantul
cu peștii koi
pătrunzător
foarte pătrunzător
până și poemul meu
are gust
de bronhii japoneze

[Brugge, august 2019]

 

aș vrea să văd
prin trollerele oamenilor
deja îmi imaginez
o perie de dinți
un tricou alb
o gumă de mestecat
de-ajuns, prea de-ajuns
nu se vor supăra
sper
aș vrea să văd
prin mințile oamenilor
deja îmi imaginez
encefalul
pe jumătate plin
pe jumătate gol
mai mult gol
negru
mic
nu se vor supăra
sper
pe vameșul minților
lor

[Brugge, august 2019]

 

gura și-a spânzurat cuvintele
nu în oameni nu în oameni
cerul și-a pierdut urechea
tăcere
tăcerea nu e umbra cuvintelor
tăcerea e cuvântul cuvintelor
oamenii
morți vii supraviețuiesc
într-un pântece spart
universul a rămas o pagină goală
o pagină goală nu e o pagină goală
e o pagină scrisă de tăcere
oamenii mor fără să se nască
moartea cuvintelor
tăcerea nu e a oamenilor


 

Lise & Ginevre din „Leonardo da Vinci Artcamp”, Valea Largă, iulie 2019
 

mona lisa - nichita da vinci


mona lisa - nichita da vinci


mona lisa - nichita da vinci


mona lisa - sara da vinci


mona lisa - sara da vinci


mona lisa - sara da vinci


mona lisa - ion da vinci


mona lisa - ion da vinci


ginevra - nichita da vinci


ginevra - sara da vinci

 

* Ceea ce urmează să citiți este prima mea piesă de teatru. După o lectură între prieteni mi s-a spus că seamănă cu stilul lui Matei Vișniec. Într-adevăr, am participat la o tabără de creație dedicată cunoscutului dramaturg, dar nu am citit vreodată operele lui.

Și trăiește în gunoiul meu
(piesă într-un act)

Personaje:

OMUL DIN PUBELA DE SINE
ȘOBOLANUL ALB
OAMENII (din mintea Omului din pubela de sine)

OAMENII: …
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Tăceți!
OAMENII: …
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Tăceți!
OAMENII: …
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Tăceți! Tăceți! Tăceți!
(Omul din pubela de sine plânge și strigă. Tremură. Mirosul de mortăciune îl izbește. Deschide ochii. Mirosul de mortăciune îl izbește din nou. Zâmbește.)
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Ai venit?
ȘOBOLANUL ALB: Da. Mă vezi?
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Nu te văd, haide în pubela mea!
ȘOBOLANUL ALB: Nu!
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Te rog!
ȘOBOLANUL ALB: Nu!
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Ajută-mă să o golesc și îți promit că gunoiul va rămâne al tău, poți să mănânci și să trăiești în el.
(Șobolanul alb caută cu disperare mâncare în pubela de sine. Nu găsește gunoiul. Privește omul cu ochii lui orbi și se gândește.)
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Ai golit-o?
ȘOBOLANUL ALB: Ce să golesc?
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Pubela mea!
ȘOBOLANUL ALB: E goală!... M-ai rugat să golesc o pubelă goală!
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Nu-i adevărat!
ȘOBOLANUL ALB: Taci! Lasă-mă să mă gândesc!
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Te-ai gândit?
ȘOBOLANUL ALB: Da, aș putea mânca și aș putea trăi într-un om… Tu ai fost dintotdeauna pubela de sine! Tu ai fost coșul de gunoi pe care m-ai rugat să îl golesc! Tot ce vezi, tot ce auzi, tot ce simți, tot ce mănânci devine gunoi. Aș goli cu ușurință o pubelă plină de pungi, pet-uri, carne… dar oamenii sunt pubele pline de cuvinte, imagini, gânduri, emoții, regrete.
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Deci eu sunt o pubelă pe care nu o poți goli?
(Omul din pubela de sine privește Șobolanul alb. A înțeles că Oamenii vor continua să-i vorbească și să-l afunde în pubela de sine dacă nu va fi gol.)
ȘOBOLANUL ALB: Eu plec! Mi-e foame și vreau să mă întorc în pubela mea.
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Nu! Mănâncă-mă și trăiește în gunoiul meu!
ȘOBOLANUL ALB: Tu vrei să fii gol?!
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Da! Pentru veșnicie gol!
(Șobolanul alb îl mai privește încă o dată pe om.)
ȘOBOLANUL ALB: O mâncare, o casă... Dar știi că vei muri ca să fii gol? Vei muri tu cu gunoiul tău.
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Da…, dar promiți că voi fi doar eu, gol?
ȘOBOLANUL ALB: Vei fi doar tu, gol. Promit!
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Mulțumesc.
(Șobolanul începe să-l golească pe om.)
OAMENII: …
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Tăceți!
OAMENII: …
OMUL DIN PUBELA DE SINE: Tăceți!
OAMENII: …
(Omul din pubela de sine este doar el, gol.)
OAMENII: O mâncare, o casă... 
OMUL DIN PUBELA DE SINE: …