am un gecko pe tavan
a trecut deja un semicerc 
de când sunt o dreaptă perfect orizontală ce se teme de orizont
de fapt sunt un segment din cauza patului
altfel nu aș avea nicio extremitate
în lemn sau în păr sau în index
somnul e doar un pește când vrei să dormi
îți smulge fiecare solz și îl înfige în el ca pe o insignă
te eliberează de orice aripă coadă branhie cu care te zbați
am un gecko pe tavan
el e altfel
prea agitat se învârte își mușcă trist coada roz
hiperactiv
își imaginează o parteneră albă ca varul acolo sus
șopârla sufletului său
somnul nu a ajuns la el
siluridaele nu-i pot fenta pleoapele
am un gecko pe tavan
îi cânt
el suferă de insomnie
nu i-am luat coada între degete
pare să o caute disperat în loc să se culce
fii un prunc rezonabil gecko i-am spus
refuză să asculte imnul meu
nu-și închide niciun ochi
iar eu ca o mamă responsabilă de squamate
îl alint
îl legăn
ca pe o mandarină în coș
împletesc despletesc sunete în gât
niciunul pe placul lui
gecko coboară i-am spus
tavanul e rece și palid și tare
nu poți dormi acolo
nu te mai comporta ca un porțelan ce vrea să scape din vitrină
te vei zdrobi
mâine va fi o zi lungă
cât o pereche de pantaloni cu carouri
haide gecko
în cuibul inelarului ce și-a pierdut inelul
a sărit atunci în palma mea
s-a întins pe marginea pernei aproape de fruntea mea translucidă
putea să-mi vadă fiecare vis clar foarte clar
cum vede bunica hreanul în borcan

[Κρήτη, iulie, 2021] 

cicadele doresc spectatori
spectatorii nu doresc cicade
le detestă chiar
n-au pic de milă față de hemipterele ce dorm
cât ei devin adolescenți
toți le ignoră
le imită limba
le învinuiesc de la ochi la aripi
fără să înțeleagă niciun cuvânt
oamenii nu vor să învețe nimic de la cicadele dintre ei
ele știu ce e dedesubtul lor
noi nu
dacă am fi nevoiți să înnoptăm acolo
am fi cei mai străini pământeni de sub pământ
ne-am rătăci între toți semenii noștri subterani
am orbi sufletește mai întâi
când ne-am întoarce deaspura
am urla am petrece am boci
mai mult ca toate cicadele din istorie
căci noi suntem noi
oamenii
trebuie să ne facem auzită văzută atinsă scrisă citită
toată suferința 

[Κρήτη, iulie, 2021] 

vreau să fiu un asin cretan
cu o povară inimaginabilă pe care să o car peste tot
fără să știu ce e
o povară imensă
grea
cât o idee bună
ideile se cântăresc în negânduri
tone de negânduri în mintea cuiva sunt răsăritul ideii
ce se chinuie dacă nu e scrisă
ce toarce dacă nu e povestită la timp

[Κρήτη, iulie, 2021] 

învelește-mă în noaptea asta cu marea ta aegee
dar împătur-o
fă-o mică
atât de mică să-mi încapă toate valurile-n pat
mareea să-mi izbească vârful bărbiei
eu să fiu luna
să poruncesc apelor să mă scufunde
să mă îngrijească
aș fi amfora ta elada
n-aș risipi niciun fir de nisip de pe malurile tale
tu m-ai păstra
eu te-aș iubi din adâncul meu care ar fi și al tău
am naufragiat de bunăvoie în tine
ca o corabie cuminte elada
știu că nu mă asculți acum
nu-mi poți citi alfabetul
nu-mi poți scrie înapoi
atunci adu-mi prin brizele tale insulare
o cochilie
întinde-ți palma de măslin în dreptul pavilionului meu de taciturn
scapă scoica în mijlocul auzului meu
lasă marea să se spargă odată cu timpanele mele
lasă violetul să răsune-n cioburi
să mă rănească
să-mi culeagă mărgeanul
să mă împletească în forma unui coral nedumerit
elada
ai fost săracă atunci când ne-am întâlnit
acum ești bogată când îmi amintesc de tine
ești o barcă umilă din pini
primește-mă ca pe o vâslă pe care o cunoști de mult
din mâinile aheilor
le-ai memorat fiecare cicatrice
albă în apropiere de os
fiecare daltă ce a străpuns carnea de sculptură
voi fi o vâslă singură
doar curentul tău mă va mânui
elada
de ce ți-ai lăsat poporul să te calce în timp ce te vinde
de ce încă-ți privești oamenii ca o lagună blândă
ce încălzește orice picior de trecător
cum aș putea să uit
cum aș putea să mă uit la tine
la fel ca homer cu ochii lui fericiți de orb
gândurile-mi tremură în preajma ta
crengile portocalilor mă răscolesc cu o neliniște citrică
frunzele tale îmi împart privirea în nervuri de vedere palide și scurte
elada
ascunde-te de toți care te vor pentru ceea ce nu ești
pentru ceea ce vor ei să fii
găsește peșteri în care să-i primești pe cei care te vor așa cum ai fost dintotdeauna
acoperă-ți munții cu cel mai ascuțit curaj
luptă-te 
ridică-te și luptă-te cu tot ce ai
au fost atâtea războaie în numele tău
ai primit
ai pierdut
ai și nu ai ce ai avut cândva
dar ai rămas aceeași
orice ar fi vei rămâne aceeași
au pierit atâția pe pământurile tale
elada
nu te-au putut salva
te-au apărat
te-au învins
n-au apucat să te mai vadă cum te-am văzut eu
doar tu te poți salva
elada
luptă
luptă așa cum ești în esența ta
luptă pentru toți cei care te-au iubit
de când și-au deschis ochii
până ce le-au fost închiși
luptă pentru cei ce te iubesc acum
și vor să revii ca râul în albie
luptă pentru cei care te vor iubi când nu vei mai fi decât
cerneală pe pagini
un ultim praf pe buzele tuturor

[Κρήτη, iulie, 2021] 

nu am găsit nicio scoică
nu am auzit niciun pescăruș
pe acel țărm
doar am călcat
tot mai adânc
tot mai repede
tot mai mult pe el
au început să-l doară toate nisipurile
pe rând
atât de tare
s-a gândit să-mi ardă tălpile
să-mi arate pietrele lui războinice
printre degetele palmei
dar tot nu m-a alungat
am rămas neclintită
acolo
pe spinarea lui ce se unduia
în dunele mărunte ale unui cuptor
ce-și coace mânia în tava mâinilor reci fără să le rănească
spinarea devenea tot mai subțire
cât o frunză de brusture ce se zbate sub pleoapa unei furtuni
pașii mei erau tot mai înalți și deși
plopi liniștiți în tablouri de impresioniști
cu rădăcini nevăzute
ce străpung tot ce e sub ele
fără pic de milă în scoarță
plopi care așteaptă și cresc încet
în plămânii mării
plopi ca noi toți
de care nu mai are loc apa să respire
se îneacă în ea însăși 
fericită
nu ne vede
cum o sorbim
ca pe un ceai
dintr-o ceașcă fără toartă

[Κρήτη, iulie, 2021]  

zidul galben a avut dreptate
cu marea în spate nu a plâns deloc
ca alte ziduri ce-și estompoează roșeața
cu lacrimi de clădire veche și uitată
mi-a spus doar cu sinceritatea unui zid vrednic
cu puterea unui val ce se răzbună pe farul venețian ce-i orbește spuma
adevărul
din toate limbile
cu un singur urlet scris în piatră
„cea mai bună nație e imaginația”
știam
știam de mult
i-am răspuns fără să-i mângâi secolele
nu l-am mai privit deloc
m-am îndepărtat
l-am făcut să creadă că am uitat
tot ce a vrut el să spună vreodată
l-am sfidat
cu încruntarea unui împărat roman
și când am rămas singură
mi-am amintit de el ca de cea mai purpurie togă
am avut curajul să recunosc
că el este cel mai poet zid dintre toți zidarii de poezii
care-și laudă versurile în propriile fortărețe

[Κρήτη, iulie, 2021]
 

vreau să-i trag un pumn ușii cu degetele mele de domnișoară
să mi se spargă cadranul de la ceas
și să calc peste toate acele ce mi-au înțepat timpul liber

 [Cluj-Napoca, octombrie, 2020]
 

la ce te gândești când zic zbor
ai grijă să nu-mi dai vreun răspuns greșit
gândește-te bine fără să te gândești
pentru că nu ai voie să închizi ochii
să-ți aduci aminte
îți cer să te gândești la ce m-aș gândi eu că te-ai gândi tu
îmi pare rău
timpul a expirat
și dacă nu mă crezi înseamnă că ai uitat
că timpul expiră ca un iaurt
și după aia miroase și se oxidează
ca o statuie de bronz
timpul a expirat de prea mult timp
trăim în duhoarea viitorului
clipele noi sunt cele vechi
clipele scurte sunt cele lungi
te îmbraci și te dezbraci de gânduri
știai că până și pantofii pe care-i porți au o vârstă
știai că gulerul cămășii va muri înainte de tine
nu mai gândi așa
întoarce-te la cerință
ultima șansă
la ce te gândești când zic zbor
nu știu
mă gândesc la un stol de păsări care s-a prăbușit peste mine
și le aud inimile ce bat mai tare ca vântul
mă acoperă toate cu ce le-a mai rămas din aripi
vor să mă ferească de cer
vor să-mi spună cu nu merită să zbori deasupra oamenilor

[Cluj-Napoca, octombrie, 2020]