timpul a expirat
la ce te gândești când zic zbor
ai grijă să nu-mi dai vreun răspuns greșit
gândește-te bine fără să te gândești
pentru că nu ai voie să închizi ochii
să-ți aduci aminte
îți cer să te gândești la ce m-aș gândi eu că te-ai gândi tu
îmi pare rău
timpul a expirat
și dacă nu mă crezi înseamnă că ai uitat
că timpul expiră ca un iaurt
și după aia miroase și se oxidează
ca o statuie de bronz
timpul a expirat de prea mult timp
trăim în duhoarea viitorului
clipele noi sunt cele vechi
clipele scurte sunt cele lungi
te îmbraci și te dezbraci de gânduri
știai că până și pantofii pe care-i porți au o vârstă
știai că gulerul cămășii va muri înainte de tine
nu mai gândi așa
întoarce-te la cerință
ultima șansă
la ce te gândești când zic zbor
nu știu
mă gândesc la un stol de păsări care s-a prăbușit peste mine
și le aud inimile ce bat mai tare ca vântul
mă acoperă toate cu ce le-a mai rămas din aripi
vor să mă ferească de cer
vor să-mi spună cu nu merită să zbori deasupra oamenilor
[Cluj-Napoca, octombrie, 2020]
aș alerga pe dealuri de mână cu un albastru
nu m-aș înțelege cu niciun fel de roșu
roșii sunt doar cei ce nu au culori pe dinăuntru
cei stinși care vor să ardă în ochii altora
aș lua prânzul cu orice galben din spectrul solar
m-ar ajuta să râd în timp ce îmi înghit plânsul
și mi-ar orbi orice urmă de regret
nu m-aș atinge în viața mea de un obiect portocaliu
nici o portocală nici un crin nici un pui de tigru
toți sunt mincinoși ca nuanța energică pe care o poartă
aș vrea să mă împrietenesc cu tot ce e verde
cu iarba cosită cu brotăceii și cu ochii unei pisici care te-ar zgâria
verdele e culoarea oamenilor
verdele are darul să-ți facă ochii să uite că privesc
aș adormi cu ochii deschiși în verde
nu m-aș îndrăgosti niciodată de o nuanță de roz oricare ar fi ea
nu iubesc nici trandafirii nici norii de seară nici obrajii apusului
furia e o petală roz pe care o țin între degete și o mângâi până o usuc
aș alerga pe dealuri de mână cu un albastru diferit de cer și de apă
dacă m-aș rătăci l-aș striga pe numele lui „veronica beccabunga”
și el m-ar găsi mai repede ca orice altă culoare
nu aș putea să îmblânzesc vreodată un violet
un indigo m-ar asculta și m-ar păzi ca un câine
violetul e singur și sălbatic
mă tem de el dar îl caut de când mă știu
unii zic că e o culoare egoistă și înspăimântătoare
nu se arată oricui
o găsești foarte rar
crezi că o vezi într-o brândușă sau într-un ametist
dar ea nu există afară
refuză să iasă din locul ei
preferă să fie ultima mereu
și se ferește de oamenii care calcă pe ea și o uită
[Cluj-Napoca, august, 2020]
2020
azi noapte am dormit două nopți
insomnia se apropia de patul meu
era o bătrână cu gura în formă de lotus
i-am spus să plece
dar ea și-a întins palma ca o eczemă pe chipul meu
a început să îmi povestească tot ce a găsit
chiuvete înfundate de poezii cu rimă
epitete cu gust de vanilie
metafore nevaccinate
dulce și bolnavă
societatea pare un tort onomastic
[Cluj-Napoca, iunie-iulie, 2020]
un deceniu patru ani și șapte luni
am crescut cu lucrurile în piept
respirația-mi amintește de fiecare
ciocănitoarea oarbă ce bate cu ciocul în stâlpul de metal
cioburile de vitralii uitate pe stânca unde sunt frăguțe
brândușele din spatele mausoleului
aripile de scarabeu din cutia de ciocolată
nucul ce ne acoperă scrisul
pietrele albe
capacele în formă de nasturi
inelele cu lalele
perdelele de dantelă ce tremură când dorm
oalele de lut din care mâncam
vecina cu gâtul de cioară
hinta roz apoi galbenă apoi din nou roz
candelabrul răsturnat
cooler-ul vecinului de sus
suzeta furată de boxerul altei vecine
părul ei mov ce m-a învățat cântecul despre batiste
păsările din conuri de brad
rostopasca ce răsărea din canal
fata aceea cu părul până la tălpi care nu avea tată
dinozaurii din plasă
șarpele cu care am dormit opt ani
pianul cu autocolante în loc de partituri
scoica imensă care nu suna ca marea
îmi aduc aminte de toate
dar le țin în piept de un deceniu patru ani și șapte luni
nu ai nevoie de idei ca să scrii
ideile nici măcar nu îți vin când scrii
le ai în tine
de când te-ai născut
trebuie doar să nu le cauți prea mult
și să aștepți să te găsească
[Cluj-Napoca, iunie-iulie, 2020]
pupilele degetelor
pagina asta e el
pagina următoare e ea
paginile răsfoite sunt ei
paginile rupte sunteți voi
tot ce scrii e adevărat
toate paginile există
departe aproape
fără să știe că sunt scrise
și că tu le citești
cunoști fără să vezi auzi miroși
ele îți cunosc pupilele degetelor
dacă scrisul înseamnă pagini scrise și citite
încă nu ați învățat alfabetul celor ce scriu fără să scrie
dacă vă holbați la cuvintele nescrise
nu o cunoașteți ea nu vă cunoaște
pagina aceea sunt eu
[Cluj-Napoca, iunie-iulie, 2020]
bruegel
l-ați cunoscut pe omul care izbucnea în plâns când dispărea curcubeul?
desena mereu cu degetele
la capătul văzduhului
chipuri în guri de păsări
urlete în urechi de pământ
ochi acoperiți de iarbă
oase ce seamănă cu stele
căuta o culoare
în sunetul șarpelui înfometat
în râsul corbilor ce zboară deasupra morții
în vocea irisului acoperit de zăpadă
dacă îl răneai nu rămânea nicio urmă de sânge
din durerea lui ieșeau doar culori ce nu existau înainte
acoperea rănile altora cu straturi groase de vopsea din rana lui
știa că rănile lor se vindecau doar prin culori
dar nu și rana lui
ea a rămas deschisă și proaspătă
aștepta o pensulă care să ia din sângele ei și să picteze
[Cluj-Napoca, iunie-iulie, 2020]
cu gura larg deschisă
omul din spatele meu a prins un cocor
și l-a închis în pieptul său
după ce și-a găsit o peșteră acoperită de pleură
cocorul a început să strige
respirația omului a devenit respirația lui
vorbele lui s-au transformat în urletul păsării
m-a chemat într-o zi la el
mi-a spus că nu mai poate să respire cu penele în piept
i-am zis să strige cu gura larg deschisă
atunci cocorul a ieșit din pieptul lui cu aripile la fel de lungi ca înainte
după ce a dispărut
omul nu a mai vorbit limba oamenilor
[Cluj-Napoca, iunie-iulie, 2020]
un cerc desenat de lumină
o bufniță și-a pierdut inelul în râu
îl caută sub aripi și pe gheare
dar nu îl vede decât atunci când e întuneric
și seamănă cu un cerc desenat de lumină
își scufundă ciocul în apa rece și încearcă să-l smulgă
inelul rămâne pe apă
în fiecare noapte bufnița îl caută în mijlocul râului
sau la mal
în unele nopți e rupt în două sau e întreg
nu va ajunge la el nici dacă va zbura un mileniu
inelul e mai departe decât vârful celui mai înalt arbore
mai departe decât privirea oamenilor
dar e mai aproape dacă îl caută în același râu
[Cluj-Napoca, iunie-iulie, 2020]