Era o zi friguroasă de noiembrie. Stăteam în casă, iar mama gătea. Devenea obositor faptul că mereu era căldură și lumină. Mirosea a prăjitură, a gaz și a detergent de vase. Am ieșit afară în maieu și în pantalonii cu dungi albastre.

Părăseam simțurile și sunetele de acasă. Mama striga lângă geam să mă întorc, apoi s-a liniștit. Pe geamul aburit a rămas conturul feței agitate. M-am plimbat prin parc, pe trotuar. Priveam spre pașii mei adânci. Trotuarul părea perfect și infinit. Mi-era frig, umblam pe vârfuri.

Privesc înspre cerul care țese nori. E mâhnit, aș vrea să-l întreb unde se află zăpada. Trec pe lângă statui calcinate și o tarabă unde se vindeau cândva saboți de lemn. Am alunecat. Statuile mă priveau invidioase. Au început să-și miște cu greu membrele împietrite. Erau îmbrăcate scump, târau după ele mantii și robe vălurite. Am încercat să le arunc și eu o privire. Erau orbite și înghețate. Delirau, văzând doar fluturi mov. Una dintre ele mi-a vorbit. Spunea că a fost o statuie impunătoare, însă oamenii au dărâmat-o de pe tronul ei stâncos. Își dorea să piară în ocean decât să se afle în parcul acesta. Apoi n-am mai prea auzit, eram rănită. Nu mă puteam ridica. Statuile m-au încercuit îndurerate. În spatele meu auzeam trotuarul și niște tocuri care răsunau pe el. Era un bărbat. A încetinit. Tocurile se dezlipeau cu greu de pe trotuarul infinit. Am oftat, sau poate el a făcut-o, nu mai știu. A început să ningă. M-a atins pe umărul stâng. Simțeam o greutate, eram amorțită. Mă priveam speriată. Împietrisem.

– Of! Nu mai e detergent!
A trecut ziua din balon…