Lisa Strømme - Fata cu fragi
(Humanitas Fiction, Colectia: Raftul Denisei)

Lisa Strømme s-a născut în Anglia, în anul 1973, dar în ziua de azi locuiește în Norvegia, în apropiere de Åsgårdstrand. De-a lungul vieții a lucrat ca traducător, redactor, profesor de limba engleză, pentru ca, în cele din urmă, să fie organizatoare unor ateliere de dezvoltare a creativității.

Primul ei roman, Fata cu fragi, publicat în 2016, se bucură de un mare succes, fiind tradus în peste zece limbi. Romanul se aseamănă cu chipul plin de nuanțe vii al Johannei Lien reprezentate în pictura lui Hans Olaf Heyerdahl – un melanj pătrunzător de delicatețe, curiozitate și profunzime.

Johanne Lien, o adolescentă modestă, își câștigă traiul culegând și vânzând fructe în timpul verii. Lumea o cunoaște datorită pictorului ce i-a făcut un portret apreciat de cei avuți din Kristiania. Fata din tablou este recunoscută și primită în familiile bogate, dar fata din realitate ajunge prin preajma lor doar dacă are fragi de vândut.

În ciuda faptului că a fost crescută de o familie strictă și fără prea multe perspective, Johanne se dovedește a fi capabilă să te invite în micul ei univers sărăcăcios, diferit de culorile senine din tabloul ce a făcut-o celebră și care promiteau o viață fără griji pe țărmul nordic.

Copilăria ei este inundată brusc de zorii maturității ce o va lega de artă în momentele de profundă admirație față de pânzele lui Munch „păcătosul”, vecinul excentric de care se teme majoritatea locuitorilor așezării pescărești. Ea nu se teme însă de renumele înfricoșător sau de pedepsele mamei care crede că pictorul vrea să ademenească oamenii prin „tablourile necurate”. Îi place nebunia din compozițiile lui, îi plac și prietenii din grupul boemilor care vin să-l viziteze în timpul verii. Treptat, îi află secretele și poveștile despre pictură și iubire, mai apoi îi înțelege viziunea pe care o traduce prin cuvintele unei ființe ce descoperă cunoașterea de sine printr-o scufundare în propriile spaime.

La rândul ei, protagonista romanului devine îndrăgostită de pictură și are talent, dar și nenorocul fetelor din pătura de jos a societății. Este nevoită să își ascundă pasiunea de cei din familie, dar nu poate să se abțină să admire picturile lui Munch. Tablourile par să-i vorbească, iar scenele, personajele și pensulațiile tulburătoare o ademenesc și îi deschid o fereastră spre o altă realitate. După ce mama ei îi rupe legătura cu natura, fata care vindea fragi pe plajă cu zâmbetul pe buze devine o fată pierdută într-un viitor imposibil. După ce se angajează și o cunoaște pe Tullik, fiica cea mică a unui amiral norvegian plictisită de viața dusă de femeile din înalta societate, Johanne experimentează sentimentul libertății, dar și pericolul de a fi dată în vileag de celelalte slugi invidioase, pentru că e martora poveștii de dragoste dintre prietena ei cea mai bună și Munch.

Johanne simte culorile și schițează stări sufletești în atelierul lui Munch. Aude nuanțele strigătelor, ale disperării, ale despărțilrilor și ale interdicțiilor nejustificate. Respiră în ritmul culorilor și al melancoliei din albastrul mării.

Fata cu fragi poate fi considerat un roman al prieteniei, al maturizării ce miroase a păduri scandinave și a pigmenți proaspeți într-un tablou seducător al umbrelor și siluetelor alcătuite din tușe nervoase. Paginile lui te vor convinge să pipăi pânzele lui Munch, dar mai presus de orice te vor învăța să pictezi în cuvinte.

 

Orhan Pamuk – Mă numesc Roșu
(Editura Polirom)

Romanul Mă numesc Roșu, despre care Orhan Pamuk mărturisește că este „cel mai plin de culoare, mai optimist” roman al lui, i-a adus faima și premiul Nobel în 2006 prin povestea răscolitoare a miniaturiștilor din Istanbulul anului 1591, o poveste despre scopul artei.

După ce în micul univers al miniaturii turcești se ivește ideea perspectivei, Padișahul îi trimite pe miniaturiști în Vest. De-a lungul călătoriei ei descoperă metode de reprezentare a universului, redarea detaliilor cu maximă precizie, desenarea pământului așa cum este el, sau practicarea artei în scopul desăvârșirii, fapt ce le dă cam multe bătăi de cap, deoarece ei cred că Dumnezeu este singurul care vede lumea așa cum este ea.

Miniaturiștii respectau regulile de zeci de ani și așteptau cu nerăbdare momentul în care vor orbi și vor ajunge să picteze din obișnuință, crezând că „Dumnezeu lămurește pictura care își dorește doar pe El să-L slăvească”.

Școala Unchiului (personajul controversat a cărui dispariție misterioasă va stârni îngrijorare) își dorește ca miniaturiștii șă-și însușească ideea prespectivei, pe când școala Mai-Marelui-Maestru-Osman susține că atelierul are nevoie doar de ideile moștenite din vechime.

Motivul artei este dezbătut în sute de pagini prin argumente foarte asemănătoare iar cititorul este tentat să părăsească romanul.

O altă temă centrală a romanului este cea a poveștii de dragoste dintre Șeküre și Negru, care pune în lumină diferite tradiții și obiceiuri ale lumii musulmane.

Pentru că nu există un narator de-a lungul poveștii, personajele importante continuă să istorisească fiecare din perspectiva lui. Într-o societate în care femeile nu au dreptul să fie văzute, să-și exprime părerea și să gândească liber, Șeküre nu se teme nicio clipă să-și pedepsească bărbatul dacă nu va găsi ucigașul tatălui ei sau să-și gândească o nouă căsătorie în care să rămână învingătoare și fericită.

La început, ne putem întreba de ce cartea poartă numele Roșu. Răspunsul se ascunde în cerneala roșie pe care miniaturiștii o foloseau cu frică, căci se spunea că roșul este cel mai aproape de Dumnezeu.

Unchiul este ucis cu ajutorul călimării chinezești de unul dintre miniaturiștii săi, iar sângele vărsat pare a fi o cale care îl unește cu Dumnezeu.

Pentru comunitatea miniaturiștilor roșu este simbolul artei, dar și al unirii cu Dumnezeu.

Romanul merită citit pagină cu pagină, pentru ca cititorul să-și regăsească propria voce prin care să răspândească incredibila poveste.