February 2016
Copilul felinarului
Mă plimbam cu felinarul. L-am deschis și i-am băut lumina. Nimeni nu mai vedea prin întuneric.
Am rămas singură cu lumina mea. Noaptea am simțit o plapumă din vietăți pe mine. Acum aveam o sută de picioare de vrăbii, șaizeci de miliarde de mâini, șapte mii de ochi de bufniță și o sută de mii de carapace.
Atunci mi-am scos lumina din pântece sub forma unui copil, dar oamenii l-au aruncat cât au putut de departe.
Nu pot să respir
Corpul meu e plin cu nisip ca o clepsidră. Stau în cap ca să am idei. Timpul trece prin mine și las să se vadă toate minutele, secundele și orele pe care le-am trăit.
Îmi rod unghiile.
Mă rup în mii de bucăți, ca o filă de carte. Picioarele de cocor rănite nu mai pot călători. Gâtul mi-e plin de mărgele. Nu pot să respir.
Îmi petrec restul vieții legată de un car tras prin deșert.
Mă învârt în zadar printre stele, însă locul meu e în mine.
Aș vrea să-mi deschid coastele într-o victorie si să-mi cufund capul în peștera mea.
Din mine a rămas doar o adiere, un praf care îmi rostea numele.