Orhan Pamuk – Mă numesc Roșu
(Editura Polirom)

Romanul Mă numesc Roșu, despre care Orhan Pamuk mărturisește că este „cel mai plin de culoare, mai optimist” roman al lui, i-a adus faima și premiul Nobel în 2006 prin povestea răscolitoare a miniaturiștilor din Istanbulul anului 1591, o poveste despre scopul artei.

După ce în micul univers al miniaturii turcești se ivește ideea perspectivei, Padișahul îi trimite pe miniaturiști în Vest. De-a lungul călătoriei ei descoperă metode de reprezentare a universului, redarea detaliilor cu maximă precizie, desenarea pământului așa cum este el, sau practicarea artei în scopul desăvârșirii, fapt ce le dă cam multe bătăi de cap, deoarece ei cred că Dumnezeu este singurul care vede lumea așa cum este ea.

Miniaturiștii respectau regulile de zeci de ani și așteptau cu nerăbdare momentul în care vor orbi și vor ajunge să picteze din obișnuință, crezând că „Dumnezeu lămurește pictura care își dorește doar pe El să-L slăvească”.

Școala Unchiului (personajul controversat a cărui dispariție misterioasă va stârni îngrijorare) își dorește ca miniaturiștii șă-și însușească ideea prespectivei, pe când școala Mai-Marelui-Maestru-Osman susține că atelierul are nevoie doar de ideile moștenite din vechime.

Motivul artei este dezbătut în sute de pagini prin argumente foarte asemănătoare iar cititorul este tentat să părăsească romanul.

O altă temă centrală a romanului este cea a poveștii de dragoste dintre Șeküre și Negru, care pune în lumină diferite tradiții și obiceiuri ale lumii musulmane.

Pentru că nu există un narator de-a lungul poveștii, personajele importante continuă să istorisească fiecare din perspectiva lui. Într-o societate în care femeile nu au dreptul să fie văzute, să-și exprime părerea și să gândească liber, Șeküre nu se teme nicio clipă să-și pedepsească bărbatul dacă nu va găsi ucigașul tatălui ei sau să-și gândească o nouă căsătorie în care să rămână învingătoare și fericită.

La început, ne putem întreba de ce cartea poartă numele Roșu. Răspunsul se ascunde în cerneala roșie pe care miniaturiștii o foloseau cu frică, căci se spunea că roșul este cel mai aproape de Dumnezeu.

Unchiul este ucis cu ajutorul călimării chinezești de unul dintre miniaturiștii săi, iar sângele vărsat pare a fi o cale care îl unește cu Dumnezeu.

Pentru comunitatea miniaturiștilor roșu este simbolul artei, dar și al unirii cu Dumnezeu.

Romanul merită citit pagină cu pagină, pentru ca cititorul să-și regăsească propria voce prin care să răspândească incredibila poveste.