nu m-aș înțelege cu niciun fel de roșu
roșii sunt doar cei ce nu au culori pe dinăuntru
cei stinși care vor să ardă în ochii altora
aș lua prânzul cu orice galben din spectrul solar
m-ar ajuta să râd în timp ce îmi înghit plânsul
și mi-ar orbi orice urmă de regret
nu m-aș atinge în viața mea de un obiect portocaliu
nici o portocală nici un crin nici un pui de tigru
toți sunt mincinoși ca nuanța energică pe care o poartă
aș vrea să mă împrietenesc cu tot ce e verde
cu iarba cosită cu brotăceii și cu ochii unei pisici care te-ar zgâria
verdele e culoarea oamenilor
verdele are darul să-ți facă ochii să uite că privesc
aș adormi cu ochii deschiși în verde
nu m-aș îndrăgosti niciodată de o nuanță de roz oricare ar fi ea
nu iubesc nici trandafirii nici norii de seară nici obrajii apusului
furia e o petală roz pe care o țin între degete și o mângâi până o usuc
aș alerga pe dealuri de mână cu un albastru diferit de cer și de apă
dacă m-aș rătăci l-aș striga pe numele lui „veronica beccabunga”
și el m-ar găsi mai repede ca orice altă culoare
nu aș putea să îmblânzesc vreodată un violet
un indigo m-ar asculta și m-ar păzi ca un câine
violetul e singur și sălbatic
mă tem de el dar îl caut de când mă știu
unii zic că e o culoare egoistă și înspăimântătoare
nu se arată oricui
o găsești foarte rar
crezi că o vezi într-o brândușă sau într-un ametist
dar ea nu există afară
refuză să iasă din locul ei
preferă să fie ultima mereu
și se ferește de oamenii care calcă pe ea și o uită

[Cluj-Napoca, august, 2020]

 

azi noapte am dormit două nopți
insomnia se apropia de patul meu
era o bătrână cu gura în formă de lotus
i-am spus să plece
dar ea și-a întins palma ca o eczemă pe chipul meu
a început să îmi povestească tot ce a găsit
chiuvete înfundate de poezii cu rimă
epitete cu gust de vanilie
metafore nevaccinate
dulce și bolnavă 
societatea pare un tort onomastic

[Cluj-Napoca, iunie-iulie, 2020]

 

am crescut cu lucrurile în piept
respirația-mi amintește de fiecare
ciocănitoarea oarbă ce bate cu ciocul în stâlpul de metal
cioburile de vitralii uitate pe stânca unde sunt frăguțe
brândușele din spatele mausoleului
aripile de scarabeu din cutia de ciocolată
nucul ce ne acoperă scrisul
pietrele albe
capacele în formă de nasturi
inelele cu lalele
perdelele de dantelă ce tremură când dorm
oalele de lut din care mâncam
vecina cu gâtul de cioară
hinta roz apoi galbenă apoi din nou roz
candelabrul răsturnat
cooler-ul vecinului de sus
suzeta furată de boxerul altei vecine
părul ei mov ce m-a învățat cântecul despre batiste
păsările din conuri de brad
rostopasca ce răsărea din canal
fata aceea cu părul până la tălpi care nu avea tată
dinozaurii din plasă
șarpele cu care am dormit opt ani
pianul cu autocolante în loc de partituri
scoica imensă care nu suna ca marea
îmi aduc aminte de toate
dar le țin în piept de un deceniu patru ani și șapte luni
nu ai nevoie de idei ca să scrii
ideile nici măcar nu îți vin când scrii
le ai în tine
de când te-ai născut
trebuie doar să nu le cauți prea mult
și să aștepți să te găsească

[Cluj-Napoca, iunie-iulie, 2020]

 

pagina asta e el
pagina următoare e ea
paginile răsfoite sunt ei
paginile rupte sunteți voi
tot ce scrii e adevărat
toate paginile există
departe aproape
fără să știe că sunt scrise
și că tu le citești
cunoști fără să vezi auzi miroși
ele îți cunosc pupilele degetelor
dacă scrisul înseamnă pagini scrise și citite
încă nu ați învățat alfabetul celor ce scriu fără să scrie
dacă vă holbați la cuvintele nescrise
nu o cunoașteți ea nu vă cunoaște
pagina aceea sunt eu

[Cluj-Napoca, iunie-iulie, 2020]

 

l-ați cunoscut pe omul care izbucnea în plâns când dispărea curcubeul?
desena mereu cu degetele
la capătul văzduhului
chipuri în guri de păsări
urlete în urechi de pământ
ochi acoperiți de iarbă
oase ce seamănă cu stele
căuta o culoare
în sunetul șarpelui înfometat
în râsul corbilor ce zboară deasupra morții
în vocea irisului acoperit de zăpadă
dacă îl răneai nu rămânea nicio urmă de sânge
din durerea lui ieșeau doar culori ce nu existau înainte
acoperea rănile altora cu straturi groase de vopsea din rana lui
știa că rănile lor se vindecau doar prin culori
dar nu și rana lui
ea a rămas deschisă și proaspătă
aștepta o pensulă care să ia din sângele ei și să picteze

[Cluj-Napoca, iunie-iulie, 2020]

 

omul din spatele meu a prins un cocor
și l-a închis în pieptul său
după ce și-a găsit o peșteră acoperită de pleură
cocorul a început să strige
respirația omului a devenit respirația lui
vorbele lui s-au transformat în urletul păsării
m-a chemat într-o zi la el
mi-a spus că nu mai poate să respire cu penele în piept
i-am zis să strige cu gura larg deschisă
atunci cocorul a ieșit din pieptul lui cu aripile la fel de lungi ca înainte
după ce a dispărut
omul nu a mai vorbit limba oamenilor

[Cluj-Napoca, iunie-iulie, 2020]

 

o bufniță și-a pierdut inelul în râu
îl caută sub aripi și pe gheare
dar nu îl vede decât atunci când e întuneric
și seamănă cu un cerc desenat de lumină
își scufundă ciocul în apa rece și încearcă să-l smulgă
inelul rămâne pe apă
în fiecare noapte bufnița îl caută în mijlocul râului
sau la mal
în unele nopți e rupt în două sau e întreg
nu va ajunge la el nici dacă va zbura un mileniu
inelul e mai departe decât vârful celui mai înalt arbore
mai departe decât privirea oamenilor
dar e mai aproape dacă îl caută în același râu

[Cluj-Napoca, iunie-iulie, 2020]

 

all of us should hate words
because words
are the only existing pain
in writing
they're selfish
and always
insignificant 
anyway
we are all 
searching 
for the perfect ones
but all the words
are perfect
we are all
willing to spread a message 
but words are
the worst way
of expressing anything 
because all the words
have a symbolistic
we are all 
writing 
because we are writers
no we're not
writers don't use
words when writing
all the words would end up the same
we are all
debating the power of words
but words are not
important
or profound
all the words 
are in vain
we are all
imagining 
words as words
all the words are
lying to you
they are just a way of calling writing writing

[Alba Iulia, decembrie 2019]

 

Scrisoarea mea către Moș Crăciun în Albumul „Daruri” (ediția a VII-a / 2019), pregătit în colaborare cu elevi, profesori și absolvenți ai Liceului Teoretic „Elf” din Cluj-Napoca.
 

în camera albă
un inorog
linge pereții albi
iarba crește
din nările pereților
azi va ninge
cu vii
nu cu morți
în camera albă
citești scrisori
din viitor
oamenii morți
devin jucăriile
oamenilor vii
în camera albă
tu ești solistul și publicul
pereții sunt tracul
liniștea te aplaudă în liniște
peste 3000 de ani
oamenii nu vor vedea
în culori
ci culorile
în oameni

[Cluj-Napoca, decembrie 2019]