nu m-aș înțelege cu niciun fel de roșu
roșii sunt doar cei ce nu au culori pe dinăuntru
cei stinși care vor să ardă în ochii altora
aș lua prânzul cu orice galben din spectrul solar
m-ar ajuta să râd în timp ce îmi înghit plânsul
și mi-ar orbi orice urmă de regret
nu m-aș atinge în viața mea de un obiect portocaliu
nici o portocală nici un crin nici un pui de tigru
toți sunt mincinoși ca nuanța energică pe care o poartă
aș vrea să mă împrietenesc cu tot ce e verde
cu iarba cosită cu brotăceii și cu ochii unei pisici care te-ar zgâria
verdele e culoarea oamenilor
verdele are darul să-ți facă ochii să uite că privesc
aș adormi cu ochii deschiși în verde
nu m-aș îndrăgosti niciodată de o nuanță de roz oricare ar fi ea
nu iubesc nici trandafirii nici norii de seară nici obrajii apusului
furia e o petală roz pe care o țin între degete și o mângâi până o usuc
aș alerga pe dealuri de mână cu un albastru diferit de cer și de apă
dacă m-aș rătăci l-aș striga pe numele lui „veronica beccabunga”
și el m-ar găsi mai repede ca orice altă culoare
nu aș putea să îmblânzesc vreodată un violet
un indigo m-ar asculta și m-ar păzi ca un câine
violetul e singur și sălbatic
mă tem de el dar îl caut de când mă știu
unii zic că e o culoare egoistă și înspăimântătoare
nu se arată oricui
o găsești foarte rar
crezi că o vezi într-o brândușă sau într-un ametist
dar ea nu există afară
refuză să iasă din locul ei
preferă să fie ultima mereu
și se ferește de oamenii care calcă pe ea și o uită
​​​​​​
[Cluj-Napoca, august, 2020]