nu am găsit nicio scoică
nu am auzit niciun pescăruș
pe acel țărm
doar am călcat
tot mai adânc
tot mai repede
tot mai mult pe el
au început să-l doară toate nisipurile
pe rând
atât de tare
s-a gândit să-mi ardă tălpile
să-mi arate pietrele lui războinice
printre degetele palmei
dar tot nu m-a alungat
am rămas neclintită
acolo
pe spinarea lui ce se unduia
în dunele mărunte ale unui cuptor
ce-și coace mânia în tava mâinilor reci fără să le rănească
spinarea devenea tot mai subțire
cât o frunză de brusture ce se zbate sub pleoapa unei furtuni
pașii mei erau tot mai înalți și deși
plopi liniștiți în tablouri de impresioniști
cu rădăcini nevăzute
ce străpung tot ce e sub ele
fără pic de milă în scoarță
plopi care așteaptă și cresc încet
în plămânii mării
plopi ca noi toți
de care nu mai are loc apa să respire
se îneacă în ea însăși 
fericită
nu ne vede
cum o sorbim
ca pe un ceai
dintr-o ceașcă fără toartă

[Κρήτη, iulie, 2021]