El minus ea
El
Un alt pământ
Ea
O altă apă
Nu lipsește nimic
Timpul a spânzurat
Universul
Tot mai mort
Tot mai bun
Omul își închipuie
Un alt om
El ea
Nu se vor naște niciodată

 

Pe epidermă
cineva joacă x și zero.
Nimeni nu știe sa joace x si zero.
Doar omul meu invizibil.
Cînd vine nu-l aud. 
Ochii erau atenți in zborul care nu-mi depășea fruntea.
Ochii își închid ochii.

Omul mi-a luat epiderma.
Epiderma mea era o hartă.
Toate epidermele sunt hărți.
Și hărțile au fost epiderme.
Pe o bucată de piele se află harta oamenilor,
dar oamenii n-o pot citi.
Oamenii nu pot citi oameni.

Mă plimbam cu felinarul. L-am deschis și i-am băut lumina. Nimeni nu mai vedea prin întuneric.
Am rămas singură cu lumina mea. Noaptea am simțit o plapumă din vietăți pe mine. Acum aveam o sută de picioare de vrăbii, șaizeci de miliarde de mâini, șapte mii de ochi de bufniță și o sută de mii de carapace.
Atunci mi-am scos lumina din pântece sub forma unui copil, dar oamenii l-au aruncat cât au putut de departe.

Corpul meu e plin cu nisip ca o clepsidră. Stau în cap ca să am idei. Timpul trece prin mine și las să se vadă toate minutele, secundele și orele pe care le-am trăit.
Îmi rod unghiile.
Mă rup în mii de bucăți, ca o filă de carte. Picioarele de cocor rănite nu mai pot călători. Gâtul mi-e plin de mărgele. Nu pot să respir. 
Îmi petrec restul vieții legată de un car tras prin deșert.
Mă învârt în zadar printre stele, însă locul meu e în mine. 
Aș vrea să-mi deschid coastele într-o victorie si să-mi cufund capul în peștera mea. 
Din mine a rămas doar o adiere, un praf care îmi rostea numele.

În ediţia de sâmbătă, 9 mai 2015, a emisiunii „Sesam deschide-te” la Radio Cluj, am fost invitata rubricii „Merită să-i cunoaştem”. 
Ascultați interviul aici (10 minute).

le soleil a le visage plein d’ombres amers
ils lui ont casse le chandelier de la chambre bleue
la ou je perds mon espoir
la carte s’emmele
dans les lianes qui ont des racines profondes en moi
l’univers est rempli par les spheres
ou chante le choeur des merles
un arbre cache sous les pieds des nuages
me tire par le col
lorsque je passe par dessus cette terre
si mure
un eclat pique ma pensee

(Pentru Marie Lavie, nașa mea pariziană, în traducerea lui Virgil Mleșniță) 

soarele are fața plină de umbre amare
i-au spart candelabrul din camera albastră
acolo unde eu îmi pierd speranța
harta se încâlcește
în lianele care au rădăcini adânci în mine
universul e plin cu sferele
în care cântă corul de mierle
un copac ascuns sub picioarele norilor
mă trage de guler
când trec peste pământul acesta
atât de matur
o așchie mă înțeapă în minte

(Pentru Marie Lavie)

sub pleoape
găsesc un obstacol
care nu mă lasă
să închid ochii
și să renunț
la culoarea scrisului
când cânt pe clape
găsite sub iarbă
anii îmi trec mai ușor
în picurul meu de cerneală

(Pentru Iulian Nistea, unchiul meu interesant)

în singurul glob pământesc
un singur continent
are o singură regulă
care se rotește într-o singură direcție
spre singura rază de soare
nimic nu se schimbă
nici singura speranță spre lună
nici singura pată aurie de pe mână
care duce la singurul orășel
care are singura floare
care are singura și aceeași cameră
în care singura fericire
devine singurul gând
care îți strânge singura bucurie

În zbor un zmeu se dădea pe curcubeu.
Prima dată pe roșu, dar la pițigat cocoșu’.
Pe galben, ce să mai zic, albinele l-au înțepat cu acul lor cel ascuțit.
Pe verde, o omidă tricoloră l-a pișcat timp de o oră.
Pe albastru, apa l-a scufundat până s-a udat.
Pe mov, un trol l-a aruncat în nămol.
Dar ce să vezi? Pe oranj și indigo de ce nu s-a mai dat?
Vă spun eu acum:
un tigru îngâmfat a pictat toți copacii de toamnă în oranj,
iar fazanul bordo a furat culoarea indigo.

(Pentru Ana Blandiana)