în singurul glob pământesc
un singur continent
are o singură regulă
care se rotește într-o singură direcție
spre singura rază de soare
nimic nu se schimbă
nici singura speranță spre lună
nici singura pată aurie de pe mână
care duce la singurul orășel
care are singura floare
care are singura și aceeași cameră
în care singura fericire
devine singurul gând
care îți strânge singura bucurie

În zbor un zmeu se dădea pe curcubeu.
Prima dată pe roșu, dar la pițigat cocoșu’.
Pe galben, ce să mai zic, albinele l-au înțepat cu acul lor cel ascuțit.
Pe verde, o omidă tricoloră l-a pișcat timp de o oră.
Pe albastru, apa l-a scufundat până s-a udat.
Pe mov, un trol l-a aruncat în nămol.
Dar ce să vezi? Pe oranj și indigo de ce nu s-a mai dat?
Vă spun eu acum:
un tigru îngâmfat a pictat toți copacii de toamnă în oranj,
iar fazanul bordo a furat culoarea indigo.

(Pentru Ana Blandiana)

acum încet neplăcut ușor trece pe cine păi cum
stropește pe ea sau e-e-u e nimic cad frunzele dar
atunci ușurel cine încearcă să dăm cumva de oarecare
cel de sus suit vârf de plop cu a cui aripi nu se știe dar știi
că nu tu ai sfoara ci el un alt cineva tu el ea ești
acolo, dar vârful unde e un cineva nu-l ajunge nici el
nici ea în le-ga-to vântul stră mă bate

În siajul orelor de română de la Elf (profesoara Marinela Scripcariu) și al lecturilor din Gellu Naum ...

Într-un cub locuia o familie de acuarele
în acuarele locuia o pădure
în pădure locuia o bufniță
în bufniță locuia o peniță

în tot acest timp
cubul s-a îndrăgostit de o cubă

cuba era departe

Eu sunt mică, voi sunteți mari.
Prin fereastra mare mă uit cu ochiul mic.
Sunt mică. Cei mari mă privesc cu ochii lor mari.
Umblu cu picioarele mele mici.
Mă ciocnesc de forța magnetică a celor mari.
Scârțâi clanța mică și intru într-o cameră mare.
Mă culc pe podeaua cu scânduri mici.
Am un vis mare.
În vis sunt doar oameni mici.
În oamenii mici există o inimă mare.
În inimă se află patru camere mici.
În camere este o iubire mare.
În iubirea mare e loc și pentru cei mici.
Cei mici se vor trezi când vor crește mari.

(Pentru Marinela Scripcariu)

Dealurile le simt sub mine
Este un ceas întregul vulture înverzit
Sus stă cu picioarele prinse în gând
Peste tot se aud urlete şi vin aproape de mine
Restul naturii se varsă în paharul meu de piatră
Eu stau departe de toţi
Mergând încet vulpile mă înghit în lanţul lor fierbinte
Intrarea în acea gaură în care cad şi armonia o urăsc
Nasturii vii stau croiţi pe haina unui albastru cu rădăcini care coboară şi dispar
Edenul pentru mine este o singurătate umedă fără să mă despart de uscat.

Urletul şopteşte spre inimile scufundate
Râurile închinate mă duc spre muntele transparent
Misterul de sub vânturile înguste mă împrejurează
Asta este viaţa plecând din solzi adânci
Turnul îl construiesc în fiecare bucată de pace
Acesta este ajunsul meu pe o faţă albă şi scrisă de nervi
Din venele stâncilor boala neagră se răspândeşte
Eu am o mie de ani
Totul s-a schimbat
Răspunsul primit din frunză în frunză
Irisul din ochiul meu leagă tragediile
Sursa e şansa mea
Tristul loc închis care oboseşte geamul
Este un sfârşit care îmi bagă colţii în apă
Ţurţurii gheţurilor mi se topesc şi văd lumea cea întunecată

Gustul unei furii îmi scapă mintea
Halatul nopţilor mă ascunde în lacul verde
Este amar tot ce îmi zice el
Aceea poate fi palma pe care o aştept
Raiul s-a dus de lângă mine
Aroma naturii e a mea.

Tu îmi ceri sfoara turnului meu
Acum universul trăirii mele e o ruină albă
Îmi sparg capul în cioburi deja sparte
Nucul îl am
Cercelul respiră în persoana lui amară
E o lacrimă pierdută
Pelerina, venin

O pădure din arbore în arbore.
Sunt în ea de mult timp în cel mai ruginit copac cu crengile stângace.
Privesc prin mii de scorburi întâmplările care se apropie.
Acum florile albastre de la sfârşit vin fără să îmi povestească despre stânca aceea.
În noaptea asta fug cu ochii norilor acolo.
Dar totul se împrăştie prin alte palme şi nu mai apuc
să ţin în mână o bucată de apă din râul cu secretul gol.

Sub şiragul munţilor stă vara albastră care călătoreşte peste lumile potecilor.
*
La sălciile ce plâng mereu se oprise râul pe care îl rostisem.
*
Regele istoriei este sculptat în întregul apus al mărilor care mor pe rând.
*
Întreaga piatră pe care dorm ciorile fusese dusă de fântânile câmpiilor.
*
Berea stătuse pe colinele leoparzilor care îmi albiseră minţile.
*
Palmierii îşi întind oglinzile transparente peste galaxia ta.
*
Albinele vieţii îşi construiesc stupul în bulele de sub mierea ceasului.
*
Perucile planetelor mă privesc prin ochii stelelor.
*
Caii nuferilor suferă de mireasma lavandei.
*
Lupa celor vii poate vedea gândurile de sub pământ, sămânţa neaflată şi neauzită.
*
Turnul unde nu poate intra nimeni îmi întinde mie norocul?