Corpul meu e plin cu nisip ca o clepsidră. Stau în cap ca să am idei. Timpul trece prin mine și las să se vadă toate minutele, secundele și orele pe care le-am trăit.
Îmi rod unghiile.
Mă rup în mii de bucăți, ca o filă de carte. Picioarele de cocor rănite nu mai pot călători. Gâtul mi-e plin de mărgele. Nu pot să respir. 
Îmi petrec restul vieții legată de un car tras prin deșert.
Mă învârt în zadar printre stele, însă locul meu e în mine. 
Aș vrea să-mi deschid coastele într-o victorie si să-mi cufund capul în peștera mea. 
Din mine a rămas doar o adiere, un praf care îmi rostea numele.

În ediţia de sâmbătă, 9 mai 2015, a emisiunii „Sesam deschide-te” la Radio Cluj, am fost invitata rubricii „Merită să-i cunoaştem”. 
Ascultați interviul aici (10 minute).

le soleil a le visage plein d’ombres amers
ils lui ont casse le chandelier de la chambre bleue
la ou je perds mon espoir
la carte s’emmele
dans les lianes qui ont des racines profondes en moi
l’univers est rempli par les spheres
ou chante le choeur des merles
un arbre cache sous les pieds des nuages
me tire par le col
lorsque je passe par dessus cette terre
si mure
un eclat pique ma pensee

(Pentru Marie Lavie, nașa mea pariziană, în traducerea lui Virgil Mleșniță) 

soarele are fața plină de umbre amare
i-au spart candelabrul din camera albastră
acolo unde eu îmi pierd speranța
harta se încâlcește
în lianele care au rădăcini adânci în mine
universul e plin cu sferele
în care cântă corul de mierle
un copac ascuns sub picioarele norilor
mă trage de guler
când trec peste pământul acesta
atât de matur
o așchie mă înțeapă în minte

(Pentru Marie Lavie)

sub pleoape
găsesc un obstacol
care nu mă lasă
să închid ochii
și să renunț
la culoarea scrisului
când cânt pe clape
găsite sub iarbă
anii îmi trec mai ușor
în picurul meu de cerneală

(Pentru Iulian Nistea, unchiul meu interesant)

în singurul glob pământesc
un singur continent
are o singură regulă
care se rotește într-o singură direcție
spre singura rază de soare
nimic nu se schimbă
nici singura speranță spre lună
nici singura pată aurie de pe mână
care duce la singurul orășel
care are singura floare
care are singura și aceeași cameră
în care singura fericire
devine singurul gând
care îți strânge singura bucurie

În zbor un zmeu se dădea pe curcubeu.
Prima dată pe roșu, dar la pițigat cocoșu’.
Pe galben, ce să mai zic, albinele l-au înțepat cu acul lor cel ascuțit.
Pe verde, o omidă tricoloră l-a pișcat timp de o oră.
Pe albastru, apa l-a scufundat până s-a udat.
Pe mov, un trol l-a aruncat în nămol.
Dar ce să vezi? Pe oranj și indigo de ce nu s-a mai dat?
Vă spun eu acum:
un tigru îngâmfat a pictat toți copacii de toamnă în oranj,
iar fazanul bordo a furat culoarea indigo.

(Pentru Ana Blandiana)

acum încet neplăcut ușor trece pe cine păi cum
stropește pe ea sau e-e-u e nimic cad frunzele dar
atunci ușurel cine încearcă să dăm cumva de oarecare
cel de sus suit vârf de plop cu a cui aripi nu se știe dar știi
că nu tu ai sfoara ci el un alt cineva tu el ea ești
acolo, dar vârful unde e un cineva nu-l ajunge nici el
nici ea în le-ga-to vântul stră mă bate

În siajul orelor de română de la Elf (profesoara Marinela Scripcariu) și al lecturilor din Gellu Naum ...

Într-un cub locuia o familie de acuarele
în acuarele locuia o pădure
în pădure locuia o bufniță
în bufniță locuia o peniță

în tot acest timp
cubul s-a îndrăgostit de o cubă

cuba era departe

Eu sunt mică, voi sunteți mari.
Prin fereastra mare mă uit cu ochiul mic.
Sunt mică. Cei mari mă privesc cu ochii lor mari.
Umblu cu picioarele mele mici.
Mă ciocnesc de forța magnetică a celor mari.
Scârțâi clanța mică și intru într-o cameră mare.
Mă culc pe podeaua cu scânduri mici.
Am un vis mare.
În vis sunt doar oameni mici.
În oamenii mici există o inimă mare.
În inimă se află patru camere mici.
În camere este o iubire mare.
În iubirea mare e loc și pentru cei mici.
Cei mici se vor trezi când vor crește mari.

(Pentru Marinela Scripcariu)